Fotografie preluată sites.google.com
România. 14.11.2020. Știrea care face înconjurul lumii în mai puțin de 24 de ore, (ră)sună precum vâjâitul unui glonț care tocmai ți-a trecut pe lângă ureche : ” Incendiu la Spitalul Județean de Urgență din Piatra-Neamț, în această seară”. Rămâi pentru câteva secunde pe ”pause”. Nuuu, nu are cum, nu am auzit bine! Dai repede pe știri, cauți un post de televiziune care să infirme și speri să fi avut în acele secunde ceva halucinații auditive. Din nefericire, nu, nimeni nu infirmă. Rămâi din nou pe ”pause”. E ca un deja-vu: 16 august 2010 – Maternitatea Giulești, 30 octombrie 2015 – Club Colectiv. 14 noiembrie – Spitalul Județean Neamț ? Refuzi încă să crezi. Nu, nu are cum! Și totuși, are.
” E prea multă mizerie pe care o uităm… Fiindcă nu o vedeam sub ochi, ni se pare că a dispărut de pe fața pământului…și deodată…. Cioc-cioc! Cu o telegramă neașteptată, mesajul unei suferințe, un scâncet, un sughiț de plâns, vine să-ți aducă aminte că mai este și altceva pe lume decât fericirea ta…”(Cezar Petrescu – Baletul mecanic, 1931).
Moartea lovește din nou, cu ajutorul prostiei crase, incompetenței, ignoranței, lăcomiei și din nou a prostiei, pentru ca ea face cele mai multe victime. Începi ușor să te dezmeticești și să îți pui întrebări. Curg, fără ca nici măcar să te străduiești să ți le pui: cum? de ce? cine? câți? Începe meciul între cei care acuză și cei care se scuză. La mijloc victimele dezastrului, directe și colaterale. La mijloc, șoc, suferință, deznădejde, furie, frustrare și iar furie. Toți bâjbâie în întuneric. Autoritățile caută soluții de moment și scuze, strânși cu ușa de situație. Medicii, pompierii, asistentele, oameni care sunt deja epuizați, storși de vlagă după opt luni de muncă ca în mină, caută să salveze tot ceea ce se mai poate salva din viețile pacienților, deja afectați grav și până la momentul dezastrului . Presa, jurnaliștii, caută cu disperare informații certe. S-a așternut întunericul…peste tot și toate. Însă, de departe, cea mai mare beznă s-a așternut peste familiile celor internați în secția ATI a Spitalului Județean din Piatra-Neamț. Acolo, în sânul lor, moartea a lovit cu o forță de neegalat. Acolo disperarea a căpătat dimensiuni inimaginabile. Familii aflate deja în suferință dar pline de speranță pentru cei dragi. Cine va răspunde, cum și când? Mă uit cu frică în trecut și cu groază către viitor. Cine știe ? Istoria, deși sperăm absurd să nu se repete, o va face, fără doar și poate, de fiecare dată când elevii ei nu și-au făcut lecțiile. Suntem repetenții auto condamnați la același și același examen, cinic și mizerabil, soldat cu morți și suferință pe viață. Vinovați? Toți. Pentru complicitate la tăcere, complicitate la ignoranță, complicitate la prostie.
Psihiatrul vienez Viktor Frankl spunea că ” omul este gata și să sufere, cu condiția -negreșit- să fie sigur că suferința lui are un sens”. Care este sensul în această situație, dacă există vreunul ? Al învățării unei lecții dure, cumva ? Un lucru este cert: până nu înțelegem că medicii sau salvatorii nu devin eroi brusc după o tragedie ci că sunt deja, cu fiecare viață pe care o salvează, deși nu îi cunoaște nimeni în rolul acesta până nu le cade în mâini, până nu înțelegem că nimic durabil și bun nu se construiește pe vechi ruine ci de la zero (aviz spitalele din România), până nu înțelegem că avem coloană vertebrală cu un motiv anume, acela de putea sta în poziție de drepți atunci când ne privim în oglindă sau în ochii celui din fața noastră și până nu vom învăța sa spunem adevărul fără frica de a fi constrânși de ceva sau cineva, ne vom îneca în propria noastră beznă și mizerie. Dumnezeu să-i ierte pe cei plecați în chip atât de tragic?! Cu siguranță, ei au fost iertați. Pe noi, totuși, cine ne va putea ierta dacă vom continua așa ?!
Căutările Almei 