Cine ești tu?

Cine ești TU să îmi spui cine trebuie să fiu, cum trebuie să fiu, ce trebuie să fiu și ce nu, ce trebuie și ce nu trebuie să fac? Cine ești TU să îmi dai sfaturi atunci când eu nu ți le cer? Cine ești TU să ”mă ajuți” atunci când eu nu îți cer ajutorul? Cine ești TU să mă protejezi pe mine atunci când eu mă simt în siguranță așa cum sunt și nu am nevoie de scutul tău? Cine ești TU să vorbești despre mine, ca și când mă cunoști de o viață,  deși habar nu ai cine sunt? Cine ești TU să intri cu bocancii în sufletul meu, nicidecum invitat? Și dacă TU nu știi, cred că mi-am făcut eu o idee despre cine ești.

TU ești cel care ai timp întotdeauna pentru mine și niciodată pentru tine. Tu ești cel care crezi le-ai văzut, făcut, simțit, pe toate și nu mai ai nimic de învățat de la viață, de la nimeni și nimic. Ești acel cineva desăvârșit, atoateștiutor și atotputernic, complet și intangibil. Dacă tot știi cum e bine să trăiesc, să iubesc, să simt, să respir, să fiu eu însămi, nu vrei să facem schimb pentru o zi, o singură zi? Să cari TU ”bagajele” mele cu tot ce am strâns până acum în ele, cu ușurința cu care crezi că le car eu. Te las cu drag…însă… nu oricum : aș vrea să nu-ți pierzi nicio clipă zâmbetul, să mergi semeț și în drumul tău să întinzi o mână de ajutor și celor în nevoie, să ai mereu o vorbă blândă și o îmbrățișare caldă pentru toți cei aflați în suferință pe care îi vei întâlni, să fii degrabă acolo unde oamenii au nevoie de tine, să te abandonezi ritmului zilnic al vieții fără să îți pese de cei ca tine. Și, desigur, să îți începi această zi cu un zâmbet larg pe față și cu speranța în suflet că este o nouă zi în care poți fi cea mai bună variantă a ta. Ce zici, te bagi ? Nu, eu cred că nu. Pentru cei ca tine ar fi ceva imposibil. Și știi de ce ?

Pentru că TU ești prea ocupat. Tu poți trăi, în mod miraculos, mai multe vieți deodată. Da, e adevărat, dar de pe margine. Ești spectatorul perfect care nu a jucat niciodată dar care știi foarte bine ce rol are fiecare în propria-i viață. Și da, tu poți critica, judeca și condamna pe oricine. Pentru că e firesc așa, TU știi foarte bine cine, cum și ce trebuie să fie, ce trebuie să facă sau să nu facă, ce trebuie să creadă și ce nu, cum trebuie să trăiască și ce alegeri trebuie să facă. Of, noi, acești ignoranți muritori de rând!

Dragă omule, dacă ți-aș spune că în timp ce TU ești cu ochii și mintea asmuțite pe mine, pe el, pe ea, pe toți ceilalți, timpul tău se scurge cu repeziciune și că, abia la final, vei înțelege că ai ”trăit” viața oricui altcuiva dar nu pe a ta, vei înțelege că ai fost doar umbra unor oameni care și-au trăit și asumat propria viață din plin, cu bune și cu rele, și care nu doar s-au strecurat prin ea ? Vei înțelege că în această trecere pe-aici ei au iubit și au fost iubiți, au râs și au plâns, au simțit fericirea și tristețea, au căzut doar ca să se poată înălța din nou, au dărâmat doar ca să poată construi ceva mai măreț, că au lăsat moșteniri adânci, amprente frumoase și veșnice în unele suflete ?

TU, omule care le știi pe toate, TU judecătorule, ce vei lăsa în urma ta când vei pleca ? Oare își va aminti cu drag de tine cineva ? Răspunde-ți TU, te rog! Eu nu pot, te-aș răni și nu asta îmi doresc.

” Cel mai ușor lucru este să rănești sufletul cuiva, căci sufletul umblă desculț și pașii lui culeg toți spinii unei zile.” Gabriel Liiceanu