ZIUA ACEEA

”Dacă ar fi să trăiesc încă o dată, aş trăi tot aşa cum am mai trăit.”

– Michel de Motaigne

Fotografie preluată sites google.com

În fiecare an există o zi specială pentru fiecare dintre noi: ziua de naștere. Parcă fără să îți propui, apare deodată, te miri de unde, invariabil, acea întrebare care cere obsesiv un răspuns. Musai trebuie să găsești un răspuns. E ca un clopoțel care sună și sună și nu se oprește până nu îi dai ceea ce vrea: un răspuns. La o întrebare…acea întrebare: ”Ce m-a învățat viața până acum?”.

Pfff, BILANȚ, clar!

M-a învățat despre mine, despre oameni, despre regulile ei.

M-a învățat că nu trebuie să fiu perfectă pentru a fi iubită sau fericită, că trebuie doar să fiu EU. Că oricât mi-aș dori să fie doar bine și frumos în jurul meu, nu se poate. Că nu pot ajuta de fiecare dată și nu pe oricine. Că nu-mi pot rosti adevărul, de fiecare dată și în gura mare, fără ca măcar un om să nu fie lezat. Că nu mă pot plimba liniștită prin tot ”cartierul”, că este bine să rămân pe ”strada” mea, cu ”vecinii” mei. Că trebuie să respect limitele fiecăruia și că a fost imperios necesar să mi le stabilesc pe ale mele. Că uneori am fost lăsată singură doar pentru a-mi reaminti cine sunt și cât pot. Că încrederea se câștigă în timp, nu este un cadou. Că prietenia are înțelesuri diferite și nu este ceva permanent. Că nu voi avea mereu aceeași companie de-a lungul călătoriei mele. Că întotdeauna, chiar întotdeauna, educația, caracterul și atitudinea, vor face diferența. Că nu am greșit atunci când am plecat ci atunci când am rămas deși nu mai existau motive și că, uneori, nu toate bătăliile merită o victorie. Că măștile nu sunt necesare decât pe scena unui teatru, nu și pe scena vieții. Că răbdarea, deși mi-a fost greu să o manifest, m-a salvat uneori de mine însămi. Că ”binele” și ”răul” sunt noțiuni relative, interpretabile. Că oricât aș face pentru cineva, niciodată nu va fi de ajuns. Că întotdeauna o să am de făcut o alegere, nimic nu este obligatoriu. Că asumarea este necesară pentru liniștea minții și a sufletului. Că atunci când m-am simțit nepuntincioasă, cea mai bună soluție a fost să mă predau, să-L las pe El să decidă pentru mine. Că de multe ori nu a fost de ajuns să îmi doresc fără să acționez, iar dacă nu am obținut acel ceva, s-a dovedit a fi spre binele meu. Că am nevoie de timpul meu cu mine și că cel mai bun sfătuitor al meu sunt eu. Că a face tot ce ceea ce pot, cât pot, așa cum pot, uneori e destul. Că adeseori o privire sau o strângere de mână pot construi legături mult mai puternice decât ar face-o orice cuvânt sau acțiune. Că nimic nu este hazard, totul are un scop bine definit și vine la timpul potrivit. Că nimic nu este permanent și că  totul se poate schimba într-o secundă și pentru totdeauna și că, indiferent cum îmi imaginez eu că va fi, viața mă va surprinde întotdeauna.

Ce aș schimba dacă ar fi să o iau de la capăt? NIMIC.

Nu aș înlocui nicio experiență, nicio emoție, niciun om.

O să las viața să se întâmple, să curgă, să mă învețe în continuare…..pentru că oriunde mă va duce știu sigur că va fi locul potrivit și că, oricum va fi, va fi o binecuvântare.