”MĂI, ȚIE ÎȚI PLAC OAMENII ?”

”Viaţa unui om bun nu se sfârşeşte niciodată; ceva rămâne întotdeauna să atingă şi să lumineze alte vieţi. ”

– Edward Higgins White

Am avut de curând o conversație cu cineva pe această temă și am fost întrebată, scurt și la obiect: ”Măi, vrei să-mi spui că ție îți plac oamenii?!” Primul răspuns care mi-a venit în minte și pe care l-am și exprimat verbal a fost: ”da…cred că da…în general, da….mă rog, unii, nu toți.” Pfff, ce întrebare! Ulterior, această conversație m-a trimis fix în brațele unei introspecții de toată frumusețea: de ce o asemenea întrebare m-a pus un pic în dificultate, de ce nu am putut răspunde scurt cu DA sau NU, de ce imediat în mintea mea au început să ruleze instant diverse tipologii umane, de ce mintea mea zicea în gândul ei (vorba Paraziților) că este musai  să facă atunci, pe loc, o selecție și…până la urmă, la ce criterii mă raportez atunci când spun că îmi place un om ?

Ei bine, îmi plac oamenii curajoși, oamenii asumați, oamenii care știu exact cine sunt și ce vor de la viață, oamenii care își strigă în gura mare adevărul, oriunde și oricând, fără să le pese de etichete și consecințe, oamenii care nu luptă pentru o imagine, o funcție, avere sau pentru glorie, oamenii care știu să întindă o mână atunci când toți ceilalți și le ascund în buzunare, oamenii care își spun clar și răspicat părerea atunci când le este cerută, oamenii care tac atunci când nu au nimic bun sau frumos de spus, oamenii care își văd discret de propria viață și care nu intră neinvitați în a altora, oamenii care nu se transformă în judecători acolo unde nu e, de fapt, nimic de judecat, oamenii care îți oferă un scaun fix atunci când alți zece se gândesc cum să ți-l tragă de sub fund, oamenii care îți spun cruntul adevăr chiar dacă știu că îți vor deschide sau îți vor produce o rană, oamenii care știu să ierte și care știu să își ceară iertare atunci când lucrurile escaladează, oamenii care știu când să asculte și când să vorbească, oamenii care își recunosc cu lejeritate limitele și care știu, de asemenea, să și le impună pe cele personale în fața altora, oamenii care nu te țin de mână fără a-ți ține în brațe și sufletul, oamenii care te văd exact așa cum ești și care cred în tine, oamenii care te provoacă să scoți la suprafață tot ce este mai bun în tine și lângă care crești, nu te micșorezi, oamenii care aleg să rămână atunci când poate și-ar dori să fugă, să se ascundă, și oamenii care aleg să plece atunci când nu-i mai leagă nimic de cineva sau ceva, oamenii cărora nu le este frică de propria vulnerabilitate, care știu să plângă, să ceară ajutor, să se recunoască învinși uneori, dar care știu să se ridice cu grație și eleganță din propria cădere, oamenii care admiră și încurajează, oamenii care își recunosc slăbiciunile fără a se simți stânjeniți sau cei care își cunosc atuurile și știu să și le pună în valoare cu modestie, oamenii care nu subminează și nu se ridică pe umerii și munca altora, oamenii care sunt devastator de sinceri cu ei înșiși și, implicit, cu tine, oamenii care se uită în ochii tăi atunci când îți vorbesc și care au un zâmbet pe față atunci când îți strâng mâna, oamenii care știu să îți aprindă lumina chiar și atunci când, poate, a lor e stinsă.

Da, ei sunt oamenii pe care îi plac, ei sunt oamenii pe care îi iubesc, îi admir și îi respect. Sunt binecuvântată să am astfel de oameni în viața mea, le sunt recunoscătoare și le mulțumesc purtându-i în sufletul meu, în gândurile și rugăciunile mele. Nu știu dacă sunt mulți sau puțini la număr,  știu doar că ei SUNT, se știu ei care, se vor recunoaște în descrierea de mai sus. Și mai știu că fiecare dintre ei este un DAR în viața mea, un DAR care mi-a fost făcut de Dumnezeu și că înseamnă atât de mult pentru mine. Că pe ei îi plac. Că pe ei îi iubesc.

Da, îmi plac oamenii…dar nu toți.

”Câţi oameni buni şi cumsecade or fi umblând oare prin lumea asta zăpăcită şi noi habar nu avem de existenţa lor!… ”

– Socrate