DINCOLO DE POVEȘTI

”Unul dintre cele mai deprimante lucruri despre viață este că toți tindem să amânăm să trăim. Toți visăm la o grădină magică de trandafiri, în loc să ne bucurăm de trandafirii care dau să înflorească sub fereastra noastră astăzi.”

-Dale Carnegie 

Mi-am imaginat mereu că această perioadă a anului ne transpune cumva în lumea poveștilor cu care am crescut. Acele călătorii magice, surprinzătoare, care ne țineau cu sufletul la gură până la final, cu peisaje uluitoare, personaje plăsmuite din bine și frumos, personaje care, aruncate în mijlocul unor evenimente nefericite sau periculoase, ieșeau învingătoare de fiecare dată. Bunătatea, iubirea, onestitate, adevărul și dreptatea, învingeau întotdeauna. Si adormeam în liniște, cu zâmbetul pe buze, fericiți și convinși că totul s-a terminat așa cum ne doream.   

Cumva, în procesul de creștere și maturizare, păstrăm în noi, în mod inconștient,  toate aceste povești cu finaluri fericite, ne identificăm mai mult sau mai puțin în anumite momente cu acele personaje  și sperăm, cu fiecare provocare a vieții pe care suntem nevoiți să o înfruntăm, că totul se va termina cu bine. În realitate însă, uneori, lucrurile stau cu totul altfel și nimic nu mai seamănă cu ce știam, cu ce ne închipuiam, cu lumea din povești.

Aici, în realitate, toate personajele își scriu singure povestea. Multe dintre ele, supuse fiind la nenumărate încercări, își uită uneori menirea, își uită adevărata natură și se retrag, dezamăgite, în propriile castele întunecoase și reci. Își încuie de bună voie, în temnițe adânci, dincolo de tot ce-i înconjoară, toată frumusețea, toată bunătatea, toată iubirea, toată înțelegerea și propriul adevăr. Fără nici cea mai mică urmă de speranță, își închid propriul suflet departe de orice rază de lumină, ferindu-se cu încrâncenare de orice i-ar putea reda acestuia libertatea. Se retrag în propria goliciune și zac nevindecați în durere, dezamăgire și tristețe. Se retrag într-o lume proprie, iluzorie, învinși de frica de a fi fericiți.

Tu, care încă te regăsești în acele personaje din poveștile copilăriei, cel care nu ți-ai pierdut lumina, frumusețea și speranța, umblînd liber și cu sufletul dezgolit prin lume, te întrebi, uimit: ” Cât vor rezista aceștia, oare, în propria închisoare ?”. Atât cât vor dori. Nimic și nimeni nu îi va putea salva de propria alegere.

Doar ei își pot învinge demonii, doar ei își pot (re)scrie povestea.

Suntem pe atat de orbi pe cat ne dorim.

– Maya Agelou