RECONFIGURARE TRASEU

Amintirea întâmplărilor mele vine din viitor, nu din trecut.

-Nichita Stănescu

Fotografii preluate sites.google.com

În fiecare an, de ziua mea, obișnuiam să îmi fac un scurt bilanț al anilor trecuți. Treceam în registru, cu meticulozitate, realizări, reușite, rateuri, amânări, bucurii, tristeți, tragedii, schimbări, viraje, cotituri, intersecții, alegeri, etc. Rezultat: copilărie, adolescență, liceu, facultate, permis auto, job, căsătorie, copil, o nouă facultate, despărțire, alte școli și alte studii, iar studii și iar școli, permis moto, primul motor, primul mieunat prin casă, alt job, al doilea motor, studii. Și între toate acestea, evenimente fericite și tragedii imense…VIAȚA! Viața cu de toate, așa cum știe ea să fie. Fiecare bilanț, uitându-mă în urmă, se încheia cu un ”Bravo ție, ai reușit de fiecare dată!”. Fiecare bilanț se încheia cu un zâmbet larg și cu senzația de liniște, acea liniște sufletească că tot ceea ce am făcut, tot ceea ce am decis și toate alegerile făcute au fost corecte. Nu regrete, nu reproșuri, nu îndoieli, nu nemulțumiri.

Cumva, așteptam de când mă știu ziua de azi, anul acesta, vârsta aceasta. Știam că va veni momentul când voi înceta cu această rutină, cu această recapitulare, că va veni momentul când înțelepciunea dobândită în urma tuturor experiențelor își va spune cuvântul și va prelua conducerea. Destul cu bilanțul, gata, stop!

E vârsta când te cuprinde o oboseală, o toropeală, o nevoie de detașare și relaxare, o necesitate de a nu mai lua parte la tot și toate. O sete de retragere din vârtejul din care ai făcut parte, câteodată fără să realizezi. Un fel de ”Am iubit destul, acum mă odihnesc.” al lui Octavian Paler. Vârsta la care poți începe, într-un final, să trăiești doar pentru tine și pentru cei a căror prezență contează cu adevărat. Acei oameni puțini dar buni, oameni de a căror prezență și calitate nici nu-ți dorești și nici nu-ți permiți să scapi vreodată. Vârsta la care nu mai poți, nici dacă ai vrea, să tolerezi superficialitatea, ignoranța, prostia, indiferența, egoismul, bârfele, minciunile, răutățile, micimea umană, în general. Iei medalia de aur, ți-o atârni de gât, te sui pe podium și strigi cât poți de tare, încât să te audă și să se trezească fiecare neuron: ”Am câștigat, de-acum lumea e a mea, doar a mea… și va fi cu totul alta, clar!”. E ca un fel de streche care te apucă, te zgâlțâie bine și-ți îndreaptă atenția către tine, acel cineva atât de important, dar pe care l-ai ignorat cu nonșalanță o gălăgie de ani. Acel cineva pe care l-ai neglijat în timp ce îndeplinirea dorințelor și nevoilor tuturor celor din jur te acaparau și te storceau de vlagă.

Am vârsta pe care am așteptat-o atât de mult. Presimțeam că mă voi trezi cu acea sete de mine, de ceea ce sunt și ceea îmi doresc pentru mine. E timpul meu de-acum, e pentru, cu și despre mine. Nu mai este despre ceea ce a fost, este despre ceea ce va fi. Trecutul a fost doar un antrenament care m-a pregătit pentru acest restart, o reconfigurare a vieții pe care n-am trăit-o încă, un altfel de viitor ce începe azi. Reconfigurez traseul, de-acum e rândul meu.

“Singurul lucru sigur despre viitor este că va fi diferit.”

– Peter Drucker.